close
Generale

PAGINI SEMNIFICATIVE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE MAGHIARI ȘI ROMÂNI ÎNTRE SECOLELE XIII-XXI

game-cool-background-wallpapers

PAGINI SEMNIFICATIVE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE MAGHIARI ȘI ROMÂNI ÎNTRE SECOLELE XIII-XXI. POLITICA DE MAGHIARIZARE A ROMÂNILOR.

Dintre demersurile oficiale privind deznaționalizarea, maghiarizarea şi catolicizarea românilor (și a altor etnii) din Transilvania – prin biserică, şcoală, armată, administraţie ş.a. -, relevante pentru această „politică”, pentru dimensiunile și intensitatea halucinantă a acestui proces, rămân următoarele dovezi semnificative:

 

  • după anul 1054 când a avut loc Marea Schismă prin care cele două biserici, catolică şi ortodoxă, s-au despărţit definitiv, a început un proces acerb de atragere a credincioşilor în vederea convertirii, mai ales din partea catolicilor care pentru îndeplinirea scopului apelau de multe ori la măsuri de constrângere a celor vizaţi şi la ajutorul conducătorilor din ţările cu aceea structură confesională. Deci opresiunile religioase asupra românilor transilvăneni au avut drept cauză aparteneţa regilor unguri la cultul catolic. Prozelitismul catolic a crescut în dimensiuni odată cu Cruciada a IV-a (1202-1204), când a avut loc cucerirea Constantinopolului (1204; recuperat de bizantini în 1261; cade în mâna turcilor conduşi de sultanul Mehmed al II-lea, la 29 mai 1453; „căderea Constantinopolului” a însemnat nu doar sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi moartea ultimului împărat bizantin Constantin al IX-lea, ci şi o victorie strategică de o importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și al Balcanilor de către otomani), centru al ortodoxiei, de către armata apuseană (catolică), eveniment care a impulsionat activitatea de convertire a schismaticilor (ortodocşilor) prin orice mijloace. După Cruciada a IV-a, Regatul Ungariei, în conformitate cu politica Sfântului Scaun, şi-a intensificat acţiunile contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”, în vederea susţinerii Imperiului Latin de Răsărit (fondat de occidentali, pe ruinele Imperiului Bizantin, între 1204 şi 1261), a extinderii credinţei apusene şi, fireşte, a propriei dominaţii în regiune

 

  •  românii au rămas óhituek, adică de religie veche (ortodoxă); în raport cu catolicismul elitelor, ortodocşii erau declaraţi „schismatici” şi „eretici” şi trataţi ca atare (prigoniţi, discriminaţi) de regalitatea maghiară şi papalitate

 

  •  şi în secolele XI-XV, „credinţa străbună” a continuat în Transilvania prin comunităţi şi aşezăminte ortodoxe. Citată des, în acest sens, de către istoriografia ortodoxă este scrisoarea Papei Inocenţiu al III-lea către arhiepiscopul din Calocea, din mai 1205. Ea dovedeşte că Papa de la Roma cerea subalternului său să aducă „sub ascultarea scaunului apostolic” pe un „oarecare episcopat” (ortodox), „nesupus nici unei mitropolii”, de pe moşia fiilor cneazului Bâlea din ţinutul Hunedoarei de azi

 

  •  avansarea catolicismului maghiar şi implementarea noii legislaţii în Transilvania după cel de-al patrulea Conciliu Lateran (1215) a însemnat şi sfârşitul proprietăţii româneşti asupra pământului: doar romano-catolicii aceau voie să posede pământ. În aceste condiţii în Transilvania, regele Ludovic d’Anjou a decis să recunoscă ca nobili doar pe acei români a căror viţă nobilă a fost deja certificată de regii maghiari precedenţi. Consecinţe: credincioşii români ortodocşi care nu au acceptat romano-catolicismul şi-au pierdut poziţia socială şi politică pentru că şi-au pierdut titlul nobiliar şi feuda; ţăranii români liberi care nu aveau un titlu au fost deposedaţi de pământ şi au devenit şerbii proprietarilor romano-catolici maghiari, saşi şi secui. Astfel aceştia au devenit singurii proprietari legali ai pământurilor din Transilvania. Puşi în faţa pierderii titlului şi a feudei, marea nobilime română a acceptat romano-catolicismul. Dar acceptarea romano-catolicismului a fost asociată cu acceptarea identităţii maghiare: românii ortodocşi şi-au schimbat numele cu cele maghiare şi în curând au început să vorbească maghiara ca limbă maternă ceea ce a dus la pierderea identităţii româneşti. Din aceste motive ei au fost asimilaţi de cultura maghiară romano-catolică. Aceasta a însemnat o pierdere uriaşă pentru poporul român: s-au pierdut singurii români care puteau să îşi asume conducerea politică în Transilvania în numele întregului popor.

 

  •  în 1234, în numele „regelui regilor”, Papa Grigorie al IX-lea porunceşte principelui Bela al Ungariei să trimită un episcop catolic adecvat în „episcopatul cumanilor”. Acela ar urma să-i silească pe valahi să se supună Romei prin „pedepse bisericeşti, fără drept de apel”. Păcatul de moarte de care se fac vinovaţi „schismaticii”, în opinia Papei, este acela că, „deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte potrivnice acestui nume”. Adică „primesc toate tainele Bisericii” de la „nişte pseudoepiscopi, care ţin ritul grecilor”, şi nu de la episcopul cumanilor („care e fratele nostru”). Papa prefigurează şi un potenţial pericol politic deoarece „unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi drept credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii (…) alcătuind un singur popor cu numiţii valahi”.

 

  •  Procesul complex al deznaţionalizării s-a produs prin biserică, şcoală, administraţie, armată ș.a., încă din secolul al XIII-lea, Sinodul de la Buda din 1279 hotăra referitor la preoţii schismatici: „Acestora nu le este iertat să ţină cult dumnezeiesc, să-şi zidească biserici, sau alte case de închinăciune, iar credincioşilor nu le este îngăduit să ia parte la cultul dumnezeiesc şi să intre într-o astfel de biserică. În caz de nevoie să se întrebuinţeze împotriva acestor preoţi forţa brachială”

Leave a Response