close
Generale

PAGINI SEMNIFICATIVE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE MAGHIARI ȘI ROMÂNI ÎNTRE SECOLELE XIII-XXI

game-cool-background-wallpapers

  •  în 1332, cancelaria papală de la Avignon îi cerea regelui Ungariei, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), să ia măsuri împotriva „schismaticilor” definiţi „Valachi”, iar în 1345 şi 1351 lui Louis d’Anjou (1342-1382), să treacă la ofensivă prin catolicizare forţată
    • procesul a fost lent (această situaţie se datora pe de o parte „înnobilării” unor cnezi români care erau asimilaţi de nobilimea maghiară şi se maghiarizau, pe de altă parte rezistenţei înverşunate a „valahilor” la asimilare, prin catolicizare. Să nu uităm că, în Transilvania, a se catolnici – cuvînt peiorativ printre românii transilvăneni – înseamnă „a trăda, a deveni un om rău”!) – potrivit plangerii papei Inocentiu VI (1352-1362) din 1356 [în 1356, Transilvania apărea în ochii papalității drept o provincie „eretică” (ortodoxă)]

 

  •  la 28 iunie 1366, Ludovic cel Mare a dat un edict prin care calitatea de nobil, adică proprietatea asupra pământului şi statutul de om liber, era condiţionate de calitatea de catolic (situaţia românilor din Transilvania medievală poate fi sintetizată în formula ortodox – român – iobag)

 

  •  ortodoxia a fost un fundament de păstrare a identităţii naţionale; în secolele XII-XIII existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu, Sântămărie-Orlea; protopopiat a existat în Șcheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru de cultură a românilor. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor Române care au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora.

 

  •  nemultumit de modul cum mergea procesul de maghiarizare/catolicizare, papa Grigore XI (1370-1378) a cerut regelui în 1374 să înfiinţeze o episcopie specială care să-i aiba ca obiectiv pe românii din estul transilvan, adică „acea parte a mulţimii naţiei românilor” care trăiau „la hotarele regatului spre tătari”; ofensiva s-a dezlănţuit prin biserică şi autoritatea laică, o parte a fruntaşilor românilor şi secuilor căzând pradă catolicismului, maghiarizându-se ca să rămână liberi

 

  •  în secolul al XIV-lea, când rolul de „regat apostolic” al Ungariei devine manifest, românii sunt eliminaţi ca grup din sistemul stărilor, nu fiindcă erau români, ci fiindcă erau ortodocşi („schismatici”), iar menirea unui regat catolic era aceea de a lupta contra „pagânilor, ereticilor si schismaticilor”; treptat, discriminarea religioasă a devenit şi etnică

 

  •  în anul 1428, regele Sigismund poruncea „să se despoaie de avere toţi nobilii şi cnejii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi ce duc poporul în rătăcire. Preoţilor români să li se confişte averea şi să se expulzeze din ţară. Căsătorii între ortodocşi şi cei de legea latină este oprit să se încheie, până ce ortodocşii nu se botează de preotul catolic. Preoţilor care vor boteza vreun copil în legea ortodoxă să li se confişte averea. Nobilii, cnejii şi ţăranii îşi vor pierde moşiile, dacă nu-şi botează copii în legea catolică”. Dacă un catolic va ţine ori ajuta un „preot schismatic”, îşi va pierde moşia. La fel era pedepsită şi căsătoria cu o „schismatică”. Intoleranţa regală culminează cu următoarea poruncă: „De asemenea, hotărâm, poruncind acestora anume ca toţi nobilii, cnezii şi chiar ţăranii să-şi boteze copiii cu preoţi catolici şi nimeni să nu îndrăznească în vreun fel să ducă ori copilul său, ori pe altuia, pentru botez la un preot schismatic, sub pedeapsa pierderii bunurilor sale”; la 1429, regele Sigismund își propusese să distrugă întreaga progenitură a românilor

 

  •  1536 – umanistul român Nicolaus Olahus (1493-1568) primat al regatului catolic explica cauzele „operaţiei” de a maghiariza tot ce nu era maghiar: cea mai mică parte a regatului este locuită de unguri sau de vorbitori de maghiară („Minima Hungariae portio est, que Hungaros sive populum Hungarico solum idiomate utentem, habet”)!

 

  •  persecuțiile îndreptate împotriva ortodocșilor „eretici” s-au întețit în epoca principilor calvini. Iată ce hotăra Dieta ardeleană de la Sibiu, din 1566: „Eresul (adică legea ortodoxă) să se lepede, mai vârtos între români ai căror păstori fiind orbi povățuiesc pe orbi și așa pe sine poporul îl duc spre pierire. Acelora care nu ar vrea să asculte adevărul să poruncească principele ca împreună cu episcopul și superintendentul Gheorghe să se dispute din Biblie și dacă tot nu ar vrea să treacă de la religia ortodoxă la calvinism, unii ca aceia, fie episcopi români, fie preoți sau călugări, să fie scoși [alungați] din țară”. Consecința acestor persecutări a fost că mulți români au trecut la religia apuseană, iar alții, mai dârji în credința lor, au luat calea pribegiei, trecând munții în Principatele Române

 

  •  în 1568 (fapt mai puțin cunoscut!), cu prilejul Dietei Transilvaniei, ţinută la Turda (aici s-au ţinut 127 de Diete ale Transilvaniei), Ioan II Sigismund Zápolya, Principe al Transilvaniei, a emis Edictul de la Turda, prin care pentru prima dată în istoria Europei, se proclama libertatea conştiinţei şi a toleranţei religioase (primul decret de libertate religioasă din istoria modernă a Europei); „Dieta de la Turda” din 1568 stabilea că, alături de cele trei religii de stat – catolicismul, luteranismul și calvinismul -, este recunoscută și o a patra, unitarianismul. Dieta de la Turda condamna religia ortodoxă să rămână pe mai departe exclusă dintre religiile «recepte», pecetluindu-se definitiv, în acest fel, statutul (cultele greco-ortodox şi cel mozaic nu au fost recunoscute, ci tolerate); chiar viaţa era tolerată sau nu! Germanul Konrad Jakob Hildebrand, care a însoțit trei ambasadori suedezi prin Transilvania, în drum spre Constantinopol, în 1656, a fost izbit de numărul mare de români, pe care-i considera urmaşii vestiţilor ostaşi romani; dar aceşti valahi îndură un tratament atât de aspru încât consideră spânzurătoarea o favoare în locul tragerii în ţeapă.

 

  •  după instalarea puterii habsburgice (1688), ca urmare a insistenţelor papale, autorităţile au trecut la aplicarea numeroaselor măsuri pentru a-i detemina pe transilvăneni să adopte catolicismul, de a-i îndepărtă pe români de religia ortodoxă care era comună cu a celor de peste munţi, fapt care putea genera instabilitate politică. Soluţia găsită a fost aceea de acceptare a Bisericii Unite cu Roma care a luat naştere ca un compromis la nivel dogmatic în acceptarea unor norme catolice, dar cu păstrarea integrală a ritului şi cultului bizantin. Metodele aplicate de iezuiţi (cu ajutorul armatei austro-ungare şi a preoţilor care au acceptat unirea) credincioşilor ortodocşi pentru nesupunere şi neîmbrăţişarea noii credinţe, precum confiscarea şi distrugerea bunurilor, întemniţarea, numeroasele bătăi şi pângărirea ritualurile din decursul vieţii unui om, de la botez, mărturisire, cuminecarea, cununia, până la înmormântarea, prigonirea preoţilor, au fost principalele cauze care au amplificat emigraţia pe parcursul secolului al XVIII-lea. În lupta pentru păstrarea credinţei ortodoxe s-au angrenat pe lângă populaţia de rând şi membri ai clerului, din care amintim pe: călugărul Sofronie de la Cioara (jud.Alba), personalităţi ale Şcolii Ardelene (Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu), Inocenţiu Micu (considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne), Simion Barnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian, Niculae Densuşianu ş.a.

 

  •  la început într-un cadru feroce de ostil, mai apoi şi puşi la zid de aparatul ecleziastic, politic, administrativ, juridic, militar şi în final şi şcolar, în condiţiile divizării confesionale a românilor operate de Viena la începutul secolului al XVIII-lea, românii din centru ţării nu aveau decât două posibilităţi: să se maghiarizeze sau să se refugieze în Moldova. Cei rămaşi au împrumutat altă limbă dar sângele nu l-au putut împrumuta!

 

  •  Patenta din 26 mai 1735, interzicea (iarăşi!) românilor să construiască lăcaşuri de rugăciune

 

  •  politica agresivă de catolicizare se va diminua în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Edictul din 1759 al împărătesei Maria Tereza va restaura ortodoxia, iar edictul de toleranță din 1781 al împăratului Iosif al II-lea va asigura liberul exercițiu al religiilor necatolice, păstrând totuși primatul catolicismului. În urma acestor decrete, situația preoților ortodocși a început să se îmbunătățească. Tot ca o consecință a edictelor din secolul al XVIII-lea, încep să se construiască o mulțime de lăcașe de cult, cele mai multe din lemn, dar în unele localitățí mai înstărite încep să se edifice și biserici din piatră și cărămidă (până la Decretul de toleranţă emis de împăratul Francisc Iosif al II-lea în anul 1781, românii ortodocşi nu au avut dreptul de a construi biserici din piatră. După această dată, doar comunităţile ortodoxe care aveau un minim 100 de familii de credincioşi, puteau să-şi zidească locaşuri de cult. În aceste condiţii, majoritatea bisericilor româneşti existente în judeţele Covasna şi Harghita, sunt ridicate pe locul vechilor locaşuri de cult ortodox construite din lemn.

Leave a Response