close
Generale

PAGINI SEMNIFICATIVE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE MAGHIARI ȘI ROMÂNI ÎNTRE SECOLELE XIII-XXI

game-cool-background-wallpapers

  •  6 decembrie 1868 – a fost elaborată „Legea naționalităților”; cu toată opoziţia deputaţilor români, a celor sârbi şi ai altora, proiectul guvernamental al Legii naţionalitaţilor [a egalităţii între naţiuni !…] a fost votat fără vreo modificare esenţială ; Legea naţionalităţilor (nr.44) în ciuda principiilor liberale înscrise în ea, consacra limba maghiară ca limbă de stat și recunoştea existenţa unei singure naţiuni politice, naţiunea maghiară! Deci nu națiunea maghiară dă naștere statului național maghiar, ci, statul maghiar naşte națiunea maghiară!; dezbaterile parlamentare erau admise numai în limba maghiară. Legea naţionalităţilor nu a fost pusă în aplicare, în integralitatea ei, niciodată. Dispoziţiile concesive în folosirea limbii materne au fost nerespectate şi, treptat, anulate de legislaţia promovată după stabilizarea dualismului. Principiile liberale înscrise în Legea naţionalităţilor au fost îngrădite de sistemul electoral restrictiv în privinţa exercitării drepturilor politice de către naţionalităţile din Ungaria şi Transilvania. Englezul Bonner (Siebenbürgen, Land & Leute, Leipzig,1868, p. 593) spunea: „În tot ce afirmă maghiarul, el nu poate fi privit decât cu neîncredere. Totdeauna ascunde împrejurările care vorbesc împotriva lui” (și sunt prea multe).

 

  •  acesteia i s-a adăugat, ca efecte, și Legea electorală din 1868

 

  •  Prin Statutul Organic, din 1868, se garanta Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania si Ungaria, dreptul de a utiliza – în toate activităţile sale – limba română, iar prin articolul de lege XXXVIII, din 1868, era prevăzută o atribuţie importantă a Bisericii, aceea de a preda religia, în limba maternă a copiilor (această relitate a fost tolerată până în 1909, când ministrul Apponyi, a început o ofensivă deschisă împotriva celor două instituţii (Biserica şi Școala). Acestei ofensive maghiare i s-a opus clerul transilvănean, opoziţie care le-a adus nenumărate necazuri. Prima măsură, împotriva Bisericii, a fost de ordin financiar prin care se oferea bani doar preoţilor (Art.XII – 1909), care nu aveau o atitudine antipatriotică, încercându-se astfel, în mod absolut subiectiv, controlul asupra acestora.

 

  •  Oamenii politici maghiari ai perioadei dualiste, mai ales începând cu guvernarea lui Tisza Kálmán (1875) se caracterizează în primul rând prin şovinismul de care dau dovadă în contextul urmăririi unei himere: transformarea statului multinaţional şi plurilingvistic Ungaria în stat naţional maghiar. Întregul sistem politic maghiar se caracterizează prin fals liberalism, fals parlamentarism şi pseudo-constituţionalism, întrucât regimul politic se baza pe un vot cenzitar restrictiv care îi favorizează pe maghiari, prin urmare nu se poate vorbi de reprezentativitate reală, guvernele maghiare adoptă legi care încalcă drepturile naţionalităţilor, care sunt supuse maghiarizării. Carenţele sistemului politic maghiar izvorăsc, în opinia românilor ardeleni, din frica maghiarilor de a pierde supremaţia politică în Ungaria, ceea ce ar echivala, după cum formulase deja contele Széchenyi în perioada prepaşoptistă, cu sfârşitul naţiunii maghiare, în contextul inferiorităţii numerice a maghiarilor şi a statutului lor de popor fără „rudenii” în Europa

 

  •  când, în cele din urmă, Budapesta a câştigat mai multă independenţă faţă de Viena prin transformarea Imperiului Habsburgic în Duala Monarhie Austro-Ungară, prin „compromisul” Ausgleich din februarie 1876, comportamentul lor a devenit şi mai dur, pe măsură ce elitele maghiare au încercat să elimine etnicitatea română/valahă şi să-i asimileze pe români cu forţa.

 

  •  „Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate.”(Prof.dr.Julius Jung, 1877)

 

  •  1879 (prima lege Tréfort – Tréfort Ágoston era ministrul Cultelor și Instrucțiunii ) – Legea pentru introducerea obligatorie a învățământului limbii maghiare în toate școlile primare

 

  •  1875-1890 – la conducerea guvernului ajunge Kálmán Tisza, numit și „zdrobitorul de naționalități”. Istoricul american H.W.Steed scria, în anul 1913, că „el a renunţat la toate principiile sale, cu excepţia şovinismului maghiar”

 

  •  Pesti Naplo, nr 209 din 1888: „În ceea ce ne priveşte pe noi, avem, credinţa, că cestiunea naţionalităţilor nu se poate dezlega într-un chip mulţumitor, decât prin desăvârşita maghiarizare a naţionalităţilor”

 

  •  după alungarea turcilor din paşalâcul de la Buda habsburgii catolici preiau iniţiativa şi prigonesc toate celelalte confesiunii, inclusiv pe cea lutherană, dar, în numele catolicismului, minoritarii maghiarizau! Episcopii şi clerul catolic din Panonia şi Transilvania sprijineau „maghiarizarea” atât de furibund, încât chiar Vaticanul recunoştea că: „episcopi hungarici magis politici quam catholici”!

 

  •  politica de maghiarizare de sub guvernarea Deszö Bánffy din perioada 1895-1899 a inclus și o serie de acțiuni de maghiarizare forțată a numelor personale (Iată câteva exemple legate de Munții Apuseni: Aiudean > Enyedi, Popoviciu > Telechi, Teoc > Biro, Mucea > Aranyosi ș.a. (un alt exemplu: Avram Iancu, elev al Gimnaziului catolic din Zlatna in anul școlar 1837-1838, apare înscris in documentele instituţiei drept Jank Abrahám, la rubrica „Religio” fiind trecut drept „Graeco-catholicus”; ulterior, probabil la intervenţia tatălui său, s-a corectat „omisiunea”, el apărând ortodox și denumirilor geografice (Legea pentru denumirea comunelor și a altor locuri). Legea arhivelor specifica faptul că toate numele folosite trebuie să fie maghiare. De aceea, numele native ale etnicilor neunguri erau înlocuite cu altele maghiare.
    Denumirile satelor din Țara Moților au fost maghiarizate (în cele mai multe cazuri numele au fost schimbate, alteori au fost traduse numele originare în limba maghiară): Bisztra (Bistra), Topánfalva (Câmpeni), Sohodol (Sohodol), Pojana (Poiana), Pelles (Sohodol-Peleș), Vallya Verdye (Valea Verde), Also Vidra (Vidra de jos), Küzöb Vidra (Vidra de mijloc), FelsöVidra (Vidra de sus), Nyagra (Neagra), Dya Szupra Petri (Deasupra Petrii), Lăpusch (Lăpuș/Arieșeni), Felsö Gerda (Gârda de sus), Alsö Gerda (Gârda de jos), Lezsesty (Lăzești), Szkerisóra (Scărișoara), Arada (Arada/Horea), Albák/Fehérvölgy (Albac),Szeketura/Aranyosvágás (Secătura/Vadu Moţilor); Nyágra/Feketevölgy (Neagra/Poiana Vadului), Abrudbánya (Abrud), Abrudfalva (Abrud Sat), Karna (Corna), Verespatak (Roșia Montană), Kerpenyes (Cărpiniș), Butsum (Bucium) ș.a. Emil Petrovici, a tras următoarea concluzie: „de câte ori un toponimic se prezintă sub formă românească și ungurească, e sigur că forma din urmă e ulterioară și traduce pe cea dintâi sau o înlocuiește cu o formaţie ungurească independentă”. Pretinsa toponimie ungurească din Transilvania este opera scribilor cancelariei maghiare).

 

  •  Unul dintre cele mai intense și sistematice procese anti-românești a fost maghiarizarea forțată a numelor. La 26 martie 1881 la Budapesta lua fiinţă „Societatea Centrală pentru Maghiarizarea Numelor (A központi névmagyarositó társaság alapszabályai), avându-l ca preşedinte pe Simon Telkes, autorul broşurii Cum să maghiarizăm patronimele (numele de familie) (Hogy magyarositsuk a Vezeték Neveket, 1898). Scopul acesteia era de a furniza consiliere și a defini reguli pentru maghiarizarea unor nume (Statutul Societății Centrale de Maghiarizarea Numelui – Anexa nr.2). Telkes Simon, președinte al acesteia considera că „cineva poate fi acceptat ca și fiu adevărat al națiunii doar prin adoptarea unui nume național” (1898 – Simon Telkes (președintele „Societății pentru maghiarizarea numelor”) publica cartea „Hogy Magyarositsuk a vezetekneveket” [„Cum să maghiarizăm numele de familie?”], care cuprindea instrucțiuni in acest sens. Odată cu maghiarizarea numelor și prenumelor personale (românul Radu a devenit ungurul Raduly, Cojocaru-Kozsokar, Columb-Kolumban, Dămacea-Domokos, iar fiii lui Ban-Banffy, ai lui Drag-Dragffy ș.a.), era o practică obișnuită și folosirea numelor geografice exclusiv în limba maghiară, nefiind acceptate denumirile altor grupuri etnice. Pentru locurile care nu aveau nume maghiar, au fost inventate denumiri noi, maghiare, care erau folosite în administrație

 

  •  impunea limba maghiară și în școlile secundare românești [„În scopul de a protesta în contra legei de maghiarizare, se anunță adunarea românilor din munții Iancului, la Abrud, pentru ziua de 6 martie [1883]”. Din Budapesta, baronul Kemény György – comitele Comitatului Turda-Arieș – era informat (21 aprilie 1883) că între localitățile Transilvaniei unde s-au ținut „adunări electorale” s-a numărat și Abrudul, că aici nu s-au discutat deloc chestiuni electorale, scopul adunării fiind „ațâțarea uneltirilor naționaliste antipatriotice”!

Leave a Response